Pe Lună există de acum un crater uriaș despre care știm cu o precizie neobișnuită când s-a format. Se numește McGetchin, are aproximativ 222 de metri în diametru și 43 de metri adâncime, iar imaginile NASA arată că a apărut în urma unui impact produs între 11 aprilie și 22 mai 2024.

Descoperirea este importantă nu doar pentru dimensiunea craterului. Cercetătorii au imagini ale regiunii de dinainte și de după impact, ceea ce le permite să urmărească aproape ca într-un experiment felul în care o coliziune violentă transformă suprafața Lunii. Iar efectele s-au întins pe o zonă mult mai mare decât gaura propriu-zisă.

Ce este craterul McGetchin

McGetchin este un crater de impact aflat în apropierea marginii estice a feței vizibile a Lunii. Uniunea Astronomică Internațională l-a numit după Tom McGetchin, geofizician cunoscut pentru cercetările sale asupra Lunii și proceselor de impact.

NASA indică un diametru de 728 de picioare, adică aproximativ 222 de metri, și o adâncime maximă de 141 de picioare, aproximativ 43 de metri. Pentru comparație, diametrul său este de peste două ori lungimea unui teren de fotbal obișnuit.

Ceea ce îl face remarcabil nu este faptul că Luna nu ar avea cratere mai mari. Suprafața ei este acoperită de structuri de impact enorme și foarte vechi. McGetchin este special deoarece este cel mai mare crater nou format identificat până acum în Sistemul Solar, potrivit echipei care a analizat datele Lunar Reconnaissance Orbiter.

Când s-a produs impactul

Cercetătorii nu au observat coliziunea în momentul producerii ei. Au putut însă stabili intervalul în care s-a produs impactul comparând imagini ale aceleiași regiuni realizate la date diferite.

Într-o imagine din 11 aprilie 2024 craterul nu exista. În imaginile realizate după 22 mai 2024, schimbarea suprafeței era deja prezentă. Impactul s-a produs, prin urmare, în intervalul dintre aceste două date.

NASA estimează că obiectul care a lovit Luna ar fi putut avea dimensiunea unei clădiri cu aproximativ trei până la șase etaje. Nu se știe cu certitudine dacă a fost un asteroid sau un fragment de cometă, astfel că natura exactă a corpului care a produs craterul rămâne necunoscută.

De ce nu a văzut nimeni coliziunea

Un impact suficient de puternic pentru a săpa un crater de peste 200 de metri poate suna ca un eveniment imposibil de ratat. Luna este însă enormă în comparație cu suprafața observată permanent la rezoluție mare, iar coliziunea nu a fost surprinsă direct de telescoape.

Craterul a fost descoperit retrospectiv. În octombrie 2025, Robert Wagner, specialist în procesarea imaginilor Lunar Reconnaissance Orbiter Camera, verifica o hartă construită din imagini ale Lunii realizate în perioade diferite.

Software-ul evidenția regiunile care se schimbaseră. Wagner a observat o pată luminoasă neobișnuit de mare, înconjurată de un halou întunecat. Modelul sugera că materialul de la suprafață fusese perturbat recent.

Compararea imaginilor vechi cu cele noi a arătat cauza: în acel loc apăruse un crater care înainte nu exista.

De ce impacturile sunt diferite pe Lună față de Pământ

Pământul are un scut pe care Luna practic nu îl are: atmosfera. Obiectele cosmice mici intră în atmosferă cu viteze foarte mari, se încălzesc și adesea se fragmentează sau ard înainte să ajungă la sol.

Luna nu are o atmosferă densă capabilă să producă același efect. Meteoroizii și fragmentele mai mari pot lovi suprafața aproape fără această frânare atmosferică.

De aceea suprafața lunară păstrează o istorie impresionantă a bombardamentului cosmic. Lunar Reconnaissance Orbiter, aflat pe orbită în jurul Lunii din 2009, a permis cercetătorilor să urmărească inclusiv schimbările produse în perioada modernă.

Cât de rar este un crater atât de mare

Echipa NASA estimează că un impact capabil să producă un crater de dimensiunea lui McGetchin are loc pe Lună aproximativ o dată într-un secol sau chiar mai rar. Este o estimare statistică, nu înseamnă că asemenea coliziuni apar la intervale regulate de exact 100 de ani.

Impacturile mai mici sunt mult mai frecvente. Datele LRO indică cel puțin 1.000 de cratere noi identificate pe durata misiunii și aproximativ 100.000 de alte schimbări ale suprafeței asociate impacturilor sau materialului aruncat de acestea.

Pentru cratere de circa nouă metri, oamenii de știință estimează aproximativ 140 de apariții pe întreaga Lună în fiecare an. Un crater de peste 200 de metri este însă într-o categorie cu totul diferită.

Impactul a modificat o zonă mult mai mare decât craterul

Una dintre cele mai interesante descoperiri a venit de la Diviner, instrumentul termic aflat la bordul Lunar Reconnaissance Orbiter.

Măsurătorile au arătat că în jurul craterului există o zonă cu diametrul de aproximativ 6,4 kilometri care, în timpul nopții lunare, este cu circa 9°C mai rece decât terenul din jur.

Craterul are un diametru de aproximativ 222 de metri, dar efectele termice ale impactului se întind pe o zonă de câțiva kilometri.

De ce s-a răcit solul din jur

Explicația ține de regolit, stratul de praf și fragmente de rocă ce acoperă suprafața Lunii.

Unda produsă de impact a afânat acest material pe o suprafață enormă. Regolitul devenit mai puțin dens nu mai păstrează căldura la fel de eficient. După apus, zona afectată se răcește mai repede decât terenul lunar care nu a fost perturbat.

Această zonă mai rece este importantă deoarece arată că efectele unui impact nu se opresc la marginea vizibilă a craterului. Proprietățile fizice ale terenului pot fi modificate la distanțe mult mai mari.

Ce a aruncat impactul în jurul craterului

Energia coliziunii a excavat rocă și regolit și le-a proiectat în jurul punctului de impact. În imaginile orbitale, o parte din materialul ejectat apare ca o regiune foarte luminoasă.

De fapt, pata care i-a atras inițial atenția lui Robert Wagner nu era craterul propriu-zis, ci materialul aruncat de impact.

Imaginile realizate ulterior cu Narrow-Angle Camera a LRO, capabilă de o rezoluție mult mai mare, au permis cercetătorilor să vadă forma craterului și distribuția materialului din jur în detaliu.

De ce contează descoperirea pentru viitoarele misiuni pe Lună

McGetchin oferă cercetătorilor ceva rar: o suprafață pentru care există observații detaliate atât înainte, cât și după un impact major.

Asta permite măsurarea directă a schimbărilor produse în regolit, în distribuția rocilor și în comportamentul termic al terenului. Informațiile au și o componentă practică.

NASA arată că modificarea proprietăților solului poate influența, de exemplu, felul în care roțile unui rover interacționează cu suprafața. Pe măsură ce agențiile spațiale și companiile private pregătesc misiuni mai lungi și infrastructură pe Lună, caracteristicile mecanice ale regolitului devin importante pentru vehicule, echipamente și amplasarea instalațiilor.

Reprezintă astfel de obiecte un pericol pentru astronauți?

Descoperirea nu înseamnă că astronauții aflați pe Lună ar urma să fie loviți în mod obișnuit de obiecte capabile să producă asemenea cratere. Tocmai raritatea evenimentului este unul dintre motivele pentru care McGetchin este atât de valoros științific.

Totuși, Luna este o lume expusă direct mediului cosmic. Nu există atmosferă care să distrugă o mare parte dintre proiectile înainte de impact, iar viitoarele baze vor trebui proiectate ținând cont de mediul de radiații, variațiile extreme de temperatură și riscul impacturilor.

Datele despre frecvența și efectele acestor coliziuni îi ajută pe ingineri să estimeze mai precis riscurile pe care trebuie să le ia în calcul la proiectarea viitoarelor misiuni lunare.

Cum poate LRO să observe schimbări atât de mici

Lunar Reconnaissance Orbiter se află pe orbita Lunii de peste 17 ani și transportă șapte instrumente care studiază topografia, compoziția suprafeței, temperaturile și mediul de radiații.

Sistemul LROC include camere capabile să fotografieze suprafața în mod repetat. În timp, aceste treceri au produs o arhivă uriașă. Tocmai existența imaginilor istorice face posibilă compararea aceleiași regiuni la ani distanță.

Schimbările de iluminare și umbrele pot face uneori ca anumite zone să pară modificate, deși suprafața a rămas neschimbată. Din acest motiv, identificarea craterelor nu este complet automată, iar cercetătorii verifică manual zonele semnalate de software.

McGetchin a ieșit însă imediat în evidență. Urmele impactului ocupau sute de pixeli în harta folosită pentru comparație, mult mai mult decât schimbările pe care echipa le caută de obicei.

Un eveniment din 2024 devenit o descoperire în 2026

Cronologia McGetchin arată cât de diferită poate fi o descoperire astronomică față de observarea unui fenomen în timp real.

Impactul s-a produs în primăvara anului 2024. Craterul a fost remarcat de Wagner în octombrie 2025. Au urmat observații de rezoluție mare și măsurători termice, iar rezultatele au fost publicate în septembrie 2026 în două studii din Science Advances.

Cu alte cuvinte, evenimentul a stat mai bine de un an în arhiva imaginilor înainte ca cineva să observe semnătura sa. Datele ulterioare au transformat apoi pata neobișnuită într-un laborator natural pentru studiul impacturilor lunare.

Concluzie

Craterul McGetchin este spectaculos prin dimensiuni, dar valoarea lui științifică vine mai ales din context. Cercetătorii știu că s-a format într-o fereastră de numai câteva săptămâni din 2024 și dispun de imagini ale terenului atât înainte, cât și după coliziune.

Impactul a creat un crater de aproximativ 222 de metri, dar a schimbat proprietățile termice ale regolitului pe o zonă cu diametrul de circa 6,4 kilometri. Acest contrast arată cât de mult poate transforma o coliziune suprafața Lunii dincolo de ceea ce este vizibil la prima vedere.

Iar pe măsură ce oamenii se pregătesc să revină pe Lună pentru misiuni de durată, McGetchin oferă mai mult decât o imagine impresionantă: este o măsurătoare reală a modului în care mediul lunar continuă să se schimbe.

Surse și documentare

Imagine: NASA Goddard/Intuitive Machines/Robert Wagner.